„Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint...”
Mihai Eminescu

Picioarele-mi pornite-s ca fugarii
Pe calea geruită de un vânt,
Dar iată văd – de strajă stau stejarii
La porțile pădurii de argint.

Strunindu-mi pașii ce, în libertate,
Îs învățați s-alerge cam buimaci,
Intru în codru cu solemnitate
Salutărind respectuos copaci.

Îmi sună rece arborii-n cristale
Împrăștiate peste tot pe strai
Plecându-și fruntea moale și agale
Scăpând câte-un tihnit cuvânt din grai.

Pe-o pârtioară încă nepășită
În o poiană am ieșit la larg
Unde-mi văzu privirea slobozită
Cum vânturile-n liniște se sparg.

Poiana-i argintată ca-n povață,
Doar o-ntretaie cu un pas ușor
Un inorog cu cornul lui de gheață,
Vre-o căprioară tremurândă-n dor;

Cerbul bălan bătut în diamante,
Domnescul bour dalb suflând prin nări,
Mistreți cărunți cu glasuri discordante
Și lebede cu voci de depărtări.

Pășii și eu poiana cu sfială
Tot aruncând priviri în jur timid,
Urme de basm din era ancestrală
Cu schiuri paralele le închid.

Pe-alăturea trec zmeii după apă,
Bărboși pitici descântece zidesc,
Iar pajurile penele își scapă
Pe-acest tărâm de-argint și românesc.

Poate că mie totul mi se pare,
Dar nu vreau a lovi rațional
Într-o poveste fără apărare,
În muzica pădurii de cristal.

Neînfricat trec prin această Țară
Trăind cuvântul ei miraculos
Măcar că nu-s ființă legendară
Și nu voi deveni vreun Făt-Frumos.

Presimt de-acum că voi veni acasă
Și de voi spune basmul din zăpezi
Îmi va răspunde-o voce serioasă:
„Mai cugetă. Nu în aceea crezi!”

Îmi șerpuiește-un gând:„Ține în taină –
Valoare-i azi minciuna din roman,
Mai bine înțelept, ascuns în haină
Cată cu ochii cerul în tavan!”

Dar am văzut pădurea argintată!
Am salutat stejarii de la porți!
Când basmul se trăiește nu o dată
Nu poți să crezi că bourii sunt morți!!!

Șablonul strangulează Poezia
Nedându-i voie să se-nalțe-n sus
Și cel ce își ucide Fantezia
El Frumusețea sa la zid și-a pus.

Azi mitul izgonit e de la inimi,
Vrăjmaș chiar serios e anunțat,
Oameni se trec din nimeni în mai nimeni
Redevenind modelul calculat.

Ei au ucis în sine Miorița
Și fiii lor mai pământești rămân
Dându-și capacitatea și silința
Să-și șteargă chiar și urma de român.

Lor li se pare că sunt altă lume
Și-alte popoare le vor da un preț,
Ci cei ce nu au suflete și nume
Nu merită mai mult decât dispreț.

Știind că mulți gândi-vor despre mine
Cu duritatea crucii-n cimitir,
Eu îndrăzneț anunț, fără rușine:
Povestea o iubesc și o admir.

Mă-ncântă melodia din dumbravă,
Eroiii mitologici și pletoși
Și plăsmuiesc cu basmele-n voroavă
Întinerind copiii-mi serioși.

Posibil, că mi-or spune minți istețe
Că nu scriu iarăși despre Dumnezeu,
Dar, Doamne,-Ți mulțumesc de Frumusețea
Ce-ai înflorit-o în poporul meu!!!