Paradisul fără Eva

La început, toate erau foarte bune,
Realizate prin excelență,
Era Edenul și prezența
Lui Dumnezeu: perfecțiune.

Orice zi era dulce, de vară
Și mii de arbori darnici rodeau
Nici moarte, nici boală, nici plâns nu erau,
Nici buruieni, nici o fiară.

Adam era mereu în vacanță,
Se relaxa la umbra palmierilor vii,
Se desfăta cu mireasma florilor mii,
Dar un dor îl ardea, o speranță.

Avea părtășie cu Cel Preafericit
Care-l căuta-n răcoarea serii
Și-l însoțea pe-aleile verii,
Totuși nutrea un vis neîmplinit.

Toate animalele erau mascul și femelă,
Și mamutul uriaş și șoricelul,
Și iepurașul temător și leul,
Falnicul cerb, grațioasa gazelă.

Doar Adam era singurul om
Domnind peste mii de-animale,
Numindu-le, întocmind clasoare.
Dar dormea singur în hamacul din pom.

Iar Domnul, fiindcă pe Adam l-a iubit
Până la capăt și desăvârșit,
L-a „operat” la oase adormit
Iar Eva–ajutorul și viața- s-a ivit.

Adam s-a trezit din somn radios,
Căci și-a văzut coasta-ntrupată
Într-o superbă, gingașă fată,
Și-a rostit atât de frumos:

„O, iat-o pe aceea ce-i din mine,
Os din oasele mele, ișa din iș",
Femeia: al bărbatului vis.
Ea-l împlinește și îi aparține!

Căci Adam, singur şi neajutat,
Chiar cu a Edenului cheie,
Era neîmplinit fără femeie,
Fiind doar om, nu un bărbat.

Și, poate, Cel Preaînțelept a zis:
„De-aici cu toți să învățați ceva:
Că raiul lipsit de Eva,
Era doar Eden, nu un Paradis”.