Pe stânca ce-și opri saltul în râu
Din iarnă se așează înserarea,
Lespezi de gheață apelor pun frâu
Proptindu-se în stană cu spinarea.

Coboară acalmia prin copaci
Alunecându-și umbre pe zăpadă
Oprindu-se din pașii săi opaci
În foșnetul șoptit de undă smeadă.

Munții pestriți în pete de omăt
Granitul lor ce-ncearcă a obține
Privesc înspre apusu-mi îndărăt
Unde-au rămas doar urme și suspine.

Spre râul domolit de seara-n ger
Arborii curg în vale de pe maluri,
În centrul tihnei sunt așa stingher
Cu vise, cu idei, cu idealuri.

Luceafărul o candelă-a aprins
Și în tăcerea liniștii se roagă,
Iar eu de adorație-s cuprins
Pentru minunăția asta-ntreagă.

Fărâmitură-i doar în Univers
Atât de infinit neînsemnată,
Ci-și sună melodia sa de vers
Peste Natura-ntreagă înălțată.

Căci din nucleul punctului infim
Inima mea-n creație se-ncântă
Și-mbrățișați în Duh îi mulțumim
Lui Dumnezeu cu-o venerare sfântă.

Mi-i copleșitul suflet înălțat
Din mijlocul zăpezii și a gheții:
„Tot, Doamne, ce-ai creat e minunat,
Ce limită atinge frumusețea?

Chiar perimetru-ngust e de nespus
Cu seara asta mică în oglindă,
Ci văzul meu, distanțelor supus,
Câtă splendoare poate să cuprindă?

Ce mulțumire poate-a fi prinos
În ora amurgită și geroasă
De-un cosmos fără margini de frumos
Și-o inimă timidă de frumoasă?”