Am fost cândva o dimineață
cu cer senin şi soare cald,
natura ȋmi cosea cu ață
floare de floare, fald de fald.


Udam cu rouă firul ierbii
şi-n vânt mă legănam uşor
iar ȋn răcoarea dimineții
mă odihneam lângă izvor.

Şi florile copilăriei
-ceşcuțe albe sidefii-
râdeau spre cerul primăverii
ascuns prin gânduri de copii.

Acum ma-ndrept spre după-amiază
cu vânt de vară parfumat
iar coarda inimii-mi vibrează
la-ntâiul foşnet clătinat.

Mă oglindesc ȋn luciul apei,
mă scald apoi ȋn valu-i lin
şi curățit de straiul tinei
ȋmbrac veşmânt diamantin.

Cândva voi fi o ȋnserare
cu umbre lungi pe ziduri reci,
când soarele ce-ncet dispare
va cerne aur pe poteci.

Îmi voi purta ȋmbătrânirea
cu pas nehotărât, greoi,
lăsând ȋn urmă amintirea
vieții cu soare şi cu ploi.

Dar noapte nu voi fi căci, iată,
umbrele vor păli-n apus
şi am să trec din viață-n viață,
de ȋngeri albi spre cer condus.

Şi-aici am să cunosc misterul
ascuns ȋn pumnul de pământ
căci Însuşi Cel ce-I Creatorul
mi-l va descrie… prin cuvânt.

Cristina Magdalena Frâncu