Lăsaţi-mă să-mi port povara

pe umeri şi s-o duc cum pot.

N-adăugaţi la ea din ura

ce v-a-negrit sufletul tot.



Lăsaţi-mă să-mi plâng durerea

când simt că mă apasă-n jos.

Nu râdeţi de lacrima aceea

ce nu ştiţi s-o alinaţi duios.



Lăsaţi-mă să-mi vărs amarul

când nu mai pot înainta.

Nu vreau să beau întreg paharul

dar fie totuşi voia Sa.



Lăsaţi să-mi spun a mea părere,

să stau afară sau să intru.

Nu judecaţi după vedere

când nu cunoaşteţi ce-i ’năuntru.



Lăsaţi să stau însingurată

ca să îmi regăsesc fiinţa

pe-un colţ de stea abia uitată

sau în abis îngândurată.



De pe o stea sau din abis

lăsaţi-mă să vin acasă

că tot ce-am fost acum s-a stins

şi Mama ne cheamă la masă…



Galaţi, 2013-01-11

Cristina Magdalena Frâncu