M-au tot bătut străinii peste gură
Că înghiţii cu lacrimi şi cuvinte
De-am încurcat cântare şi arsură
Ţinându-le în inimă şi-n minte.

Mă dirijau atât de mult cu cnutul
De-am preferat singur să mă ascult eu
Vociferând cu mâinile ca mutul
Să nu se-audă gândurile-mi slute.

M-au învăţat o viaţă că-i ruşine
Aceea ce şi cum mi se pronunţă
De am vorbit atât de mult în mine
Că glasul năpădit mi-i de firuţă.

Ca lumea să nu fie supărată
De tunetul verbal din cerul gurii
Închisei limba mea în cazemată
Să nu-ngrozească graţia culturii.

Sluţit de zbiri am devenit un gâde
Cuvintelor ce-nmugureau naive
Şi permanent iar le puneam la ziduri
Cu virgule, cu verbe, substantive.

Când Dumnezeu m-a întrebat părinte
De ce mi-i vocea mea aşa ascunsă
Cu mâinile i-am arătat cuminte
Că e mai bine ca să scriu răspunsul.

El m-a-ndemnat:”Ia foaia dar şi scrie!”
Şi scriu, şi scriu, şi scriu fără oprire
Toată-amuţirea-n palme îmi învie
Prin litere pornindu-se-n vorbire.

Spun buchiile dragoste şi stele,
Iertare, deznădejde, râs şi cruce
De se încurcă slovele-ntre ele
Neînţelepte unde s-o apuce.

Eliberate din întemniţare
De-atâta zare-n jur ele se-ncântă,
Iar palmele mi se prefac în aripi
Ce-ar vrea s-ascundă vorba mea cea frântă.

Zborul din palme-mi geme-n orice filă,
Iar gândurile-mi ţipă ca şi puii
Căzând pe foaie lacrimi de argilă
În curcubeie vise vrând să suie.

Atât de dezvăţate ca să sune
Ele se scriu în spuse şi nespuse...
Pornii, Isuse-a-Ţi zice-o rugăciune
Însă prea mult în lume eu tăcusem.

Nu ştiu o intonare cum se face,
Nu pot o declamaţie a drege
Aripile-n avânt caută pace
Eliberate de hotarul legii.

Strigânde ca-ntrematul dintr-o boală
Ce-ar săruta şi cerul şi pământul -
Până la Cruce tânguiam muţeală,
După Iertare vieţuiesc Cuvântul.

Graiul învie-n picături de sânge
Spunându-şi fericirea şi durerea,
Iar scrisul meu timiditatea-mi frânge
Şi strigă, strigă răzbunând tăcerea!