Ruşine-mi e de ceasul pribegiei
printr-un album cu amintiri
când prins în mreaja nebuniei
vânam din praf firimituri.

Ruşine-mi e de picurul de rouă
ce nu s-a scurs înduioşat
când frânte, mâinile-amândouă
în rugă se-mpleteau odat’.

Ruşine-mi e de gândul îndoielnic
când întrebam ce-i adevăr
şi n-aşteptam moment prielnic
ca-ntr-un ungher să îl descopăr.

Ruşine-mi e de fapta ne’mplinită
când cel sărac zăcea uitat,
flămând şi gol, cu viaţa chinuită
iar eu un bob de soare nu i-am dat.

Ruşine-mi e de clipa nevegherii
când şovăiam să merg spre cer.
Am plâns amar sub crucea răstignirii
dar amintirile din minte nu îmi pier...

Ruşine-mi e de orice slăbiciune,
de mâinile nepuse peste răni,
de vorba spusă cu amărăciune,
de praful de pe florile de crini.

Ruşine-mi e. Ah, Doamne, ce ruşine!
Mă lepăd de această stare rea
că vreau să mă asemuiesc cu Tine;
să nu Te ruşinezi cu fiinţa mea!

Galaţi, 24 Ianuarie 2013
Cristina Magdalena Frâncu