Surzit de urletul furtunii
Pe malul mării ce se zbate
Îmi pare, vin cu hoarde hunii,
Să ne sugrume-n libertate.

Ostaşi cu zalele de spumă
Se-nalţă arcuindu-şi arcul
Că-mi plânge inima de humă
Şi tremură în mine dacul.

Parcă citesc iar catastrofe
De-alte priviri cândva văzute,
Dar el doar ca să-şi tragă coiful
Mai apăsat putea pe frunte.

Eu pot să fug cu tot cu lutul
Şi chiar să le arăt şi spete,
Iar el mai strâns îşi strânse scutul
Fără schiţări de-autoportrete.

De vreau, m-aşez în depărtare
Ca picături să nu m-atingă,
El încleşta spada-aşa tare
Că ea-ncepu palma să-i frigă.

Atunci a năvălit urgia,
Iar el lovea fără să certe
Că-n spatele lui, România
Privea rugându-l să o ierte.

Alături fraţii lui, stejarii,
Stăteau cu viaţa neclintită
Ca să nu calce-n râs barbarii
Şi peste mine cu copită.

Poate s-a prăbuşit sub săbii,
Săgeţile îl doborâră,
Doar speriate vorbe-vrăbii
Povestea lui o povestiră.

Ci din căderea-i alte fire
S-au ridicat din nou în viaţă
Ca să-nflorească iar iubire,
Să întâlnească-o dimineaţă.

Şi astăzi eu, prins în armură
Stau iar cu faţa înspre hoardă
Săgeţile ce-aruncă-n ură
Credinţa vrând ca să mi-o piardă.

M-aş cotili ca de la valuri
Cumva, uşor să nu mă ude
Însă hotarele ca maluri
Cad jertfe ordiilor crude.

Mă-nstrăşniceşte-această oaste,
Mulţimile-i mă înspăimântă,
Ci simt cum tălpile-mi pe coaste
Ca rădăcinile se-mplântă.

Sărac sunt încă în putere,
Credinţă-n mine nu am multă,
Ci-aud cum Ţara mea îşi cere
Iertare pentru-această luptă.

Dar Domnul coif pe frunte-mi trase
Şi m-a-ndrumat cum El se poartă –
Sunt dac şi eu şi pala-mi scoasă
E înfocată-n palma dreaptă.

Isus mi-a dat pe lume rostul,
Iar frica caută să-l frângă,
Noi daci suntem şi scutul nostru
Va fi tot timpu-n partea stângă!

Vin leghioane de dezastre
Să calce Viaţa cu-a lor larmă -
Isus, înalt, în faţa noastră
Îşi ţine Crucea ca o armă!!!