Ce știi tu, râu?


În mersul nostru către cer,
Atâtea încercări ne cern...
Toate ne trag, toate ne vor
Ca să ne pierdem în infern.
Ne lasă puterile, nădejdea,
În murmur ne scade credința;
Isuse, către cer strigăm,
De a Ta barcă, ne ancorăm.

Când greul vieții ne apasă,
Dorință avem de-a merge Acasă.
În jurul nostru-i doar pustiu,
Singuri pe cale, și-i târziu...
Natura ne vede, ne simte,
Simțim și noi al ei murmur
Foșnetul ei e viu, nu minte
Isus în toate, e în susur.

Ce știi tu, râu ieșit din stâncă
Câte lacrimi în tine se-adună...
Le duci în mare lin, ușor,
Necunoscând tristețea lor.
Ce știi tu, munte falnic, umbros,
De adânca prăpastie de jos?
Ce știi tu, pisc înalt, maiestos,
Câți ochi triști, te privesc de jos?

Ce știi tu, fericire de o clipă
Câte suspine aduni în glastra tristă?
Ești oarbă, nu vezi lângă tine
Cât plâns amar, durere adâncă...
Trecător e tot - în viață:
Iubire, suferință, speranță...
Doar când tragem spre mântuire,
Teamă n-avem de ceea ce vine.

Se înțeleg apele între ele
Se întâlnesc pe același drum,
Se unesc în codru frunzele
Într-un freamăt se adun´
Tu stai uimit, nu știi ce spun
Liniștea lor ușor te alină
Chiar și codrul vrea ca să spună:
"Fii pregătit, Isus pe cer stă ca să vină!"

Urmăm privind pe cer Mărirea
Lăsăm norii să se petreacă.
În piept purtăm dorul, mântuirea
Credința în Isus vrem să crească
Cum frunzele, gândurile, se desprind
Purtate de vânt prin crâng...
Dorim să trecem de acest zid
Zburând spre cer, cu drag cântând.