În pădurea amorţită
Prinsă-n muşchiul de omăt
Glas de urme se agită
Rămânânde îndărăt.

Zdrenţuită curge-o boare
Ca ecoul de cuvânt
Dintre imnuri de-ngheţare
Năpădite de argint.

E o linişte-n tăcere
Care-n tihnă s-a-ngropat
Amorţirea nu mai cere
Nici un foşnet zbuciumat.

E-o pitire de la viaţă,
E-o ascundere de grai
Parcă buna dimineaţă
A trecut pe lângă plai.

O-mpietrire de natură,
O-ngropare de iubiri
Din această aventură
Eu culeg doar amintiri.

Şi mi le primesc prealimpezi,
Şi le văd atât de clar
Parcă-ar fi toate cuprinse
În victorie de har.

Toate sunt aşa duioase
Melancolic glăsuiesc
Între pocnete de oase
Dintr-un codru bătrânesc.

Viaţa parcă mă îndeamnă
Cu trăirea în trecut
Din mijloc de ger şi iarnă,
Din ianuarie-nceput

Într-un zvon de amintire
Care-mi râde parcă viu
Înspre-o veştedă iubire
Dintr-un îngheţat pustiu.

Doar că inima îmi spuse:
„Dragul meu, te amăgeşti –
Orice vreme ce se scurse
Înapoi nu-o mai trăieşti.

Vrei s-o iei acum la fugă
Pe cărarea ce-a rămas,
Ia în seamă-un cânt de mugur
De la viitorul pas.

Înflorirea o ascultă
Care cheamă-n viitor,
Viaţa cât este de multă-n
Codrul cel clocotitor.

Nu e moartă-n jur pădurea,
Ci-ncordată spre înalt,
Gata lupta să îndure-a
Ineditului asalt.

Ca să-nalţe-o viaţă nouă
Când lăstarii-şi va porni
Prin bobiţele de rouă
Înspre zori de zori de zi.

Amintirea – parcă-i trează
Cu versetul ei hăzos
Sună veselă, nechează,
Iar tu râzi caraghios.

Ci priveşte înainte
Ca un codru-nfipt şi drept,
Mugurii tăi de cuvinte
Pregăteşte-i înţelept!”