Şi într-o zi, el, a venit.
Feciorul nu ştiu cui,
De peste munţi, peste câmpii,
Păstorul fără oi.
S-a-nstrăinat de toţi ai săi,
Şi în oraşul meu s-a aşezat
Căci Domnu`n vis i-a arătat:
Noi suntem turma lui.
Şi-a început să ne adune
Vorbindu-ne de Dumnezeu
Cu Biblia în braţe tot mereu
Păstorul fără oi.
Dar astăzi totul s-a schimbat
Biserică măreaţă a-nălţat
„Speranţă” nouă el ne-a dat,
Păstor de-acum cu oi.
Cuvântul Domnului ne-a arătat
În veci să fie binecuvântat
Ce a zidit să nu se surpe-n veci
Păstor să fie peste mii de oi.
Ca tematică vroiam să o înscriu la - diverse - dar, oare determinarea unui om de a-l vesti pe Hristos unora care şi-l aminteau la Paşti şi la Crăciun nu este oare o zidire spirituală?
Cineva care şi-a lăsat totul şi a venit să ne zidească nouă Biserică şi nu mă refer la construcţie, la clădire, nu merită o poezie prin care să-i fie recunoscută marea sa determinare în a asculta de Domnul?
Desigur el, care este foarte modest ar zice nu, poetul (adică eu, iertată-mi fie pretenţia de a purta un titlu ce nu-l merit) însă, zice altfel.
Despre pastorul Bisericii mele să spun cuvinte de laudă nici nu mă gândesc pentru că am un cuvânt special care spune cu mult mai mult: are har.
Fie ca Domnul să-l înalţe în Harul Său şi mai mult şi fie ca Domnul să înalţe în Har astfel de lucrători peste tot unde Numele Său Prea Sfânt nu e cunoscut!
El să vă răsplătească şi să vă dea în continuare, harul de a scrie, spre slava Sa!
Minunea care a transformat inimile, a făcut-o Acela care poate face acest lucru, care are
toată puterea în cer şi pe pământ.
Fiţi binecuvântată!
Şi fie ca Domnul să lumineze cu lumina Lui cea sfântă cât mai mulţi oameni aşa ca pe pastorul meu, care să-şi pună viaţa în slujba celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu.
Să ai o noapte bicuvântată!