Rădăcini

Plângând pe lume am venit
În bucuria celor de afară.
Dar nu știam în neștiința mea,
Că lumea este rece și amară.

Aud și azi de nepăsarea lor
De fapte ce mă fac să mă-ngrozesc.
Și sufăr, că îmi pasă pentru ei,
Să vadă că, păcatul îi orbesc.

Mă uit spre orizonturi largi deschise,
Ce par izvor de lapte și de miere.
Dar ce ascund în spatele cortinei,
Sunt frunze de pelin și fiere.

Dezamăgiri, și vești tot mai urâte,
Ne sunt tovarăși foarte vigilenți.
Sunt rădăcini, ce sapă cu putere
Și osândesc la zid atâtea vieți.


Demult, plângând, și trist în lume,
Venea din ceruri Regele Suprem.
Și S-a născut, păcatul să-l zdrobească,
Și viața să-I răpească sus pe lemn.

Fără regrete și suspine,
L-au condamnat orbiți de ură.
Că El a îndrăznit să spună,
Ce e pacatul în a Sa natură.

Dezamăgiri, și lacrimi, și trădare,
I-au fost tovarăși pe pământ.
Sunt rădăcini, ce astăzi încă sapă,
Cum au săpat atunci, în Domnul Sfânt.

Viorel Balcan 30 martie 2012