ABIA CÂND M-AM DESCHIS...

Abia când m-am deschis spre Nemurire
Am înțeles ce-nseamnă să trăiesc
Până atunci a fost nedumerire
Și multă frământare și gândul meu firesc.

Abia atunci căzut-au solzii-nverșunării
Și ochii sufletului văzut-au foarte clar
A dispărut din minte gândul răzbunării
Îmbrățișând principiul preasfântului Tâmplar.

A fost o cercetare din slavă coborâtă
Stăpânul mi-a șoptit tot ce la El găsesc
S-a transformat în cânt o stare mohorâtă
Și-am zis cu hotărâre: ”În veci Te proslăvesc!”

Deschiderea spre Cer născut-a-nseninare
S-au risipit degrab’ întunecații nori
Acea experiență e făr-asemănare
Văd Plaiu-ntreg în tainice culori.

Ființa inundată cu revelații sfinte
Pe toate le-a primit și le-a asimilat
Și-am răspândit, apoi, de soi semințe
Din Logosul divin pe Terra întrupat.

Să șterg evenimentul ce mi-a schimbat destinul
E imposibil; îl port cu drag în vas
Din harul revărsat mă satur, îmi fac plinul
Urmându-L cu credință pe Rege, pas cu pas.

De-atunci trăiesc menirea încredințată mie
Chiar dacă drumul trece prin cețurile reci
Destul e ca să știu că este-o-mpărăție
Ce nu e bântuită de-ai morții lilieci.

George Cornici/31 Ianuarie, 2013