"Dar cei răi sunt toţi ca nişte spini pe care-i arunci şi nu-i iei cu mâna;" (2 Samuel 23:6)

Draga mea surioară, nu-i pentru prima oară,
Când cei răi intervin şi-mproaşcă cu venin,
Mi s-a-ntâmplat şi mie şi nu-i o veşnicie,
De când am fost lovit, prin vorbe murdărit,

Am suferit şi eu, gândind că un ateu,
Ce n-are-n el sfinţire, condus de a lui fire,
Poate ca să lovească, pe semen să rănească
Şi îi găseşti o scuză, că-i mintea lui obtuză,

Că n-a primit Lumina şi-acolo-i toată vina,
Încerci să nu iei seama, dar mult mai mare-i drama,
Când fratele-n credinţă, ţi-aduce suferinţă,
Voit sau făr-de ştire, provoacă tânguire,

Da! Mare e durerea, când pierzi toată puterea,
Ai dat încurajare, în schimb capeţi mustrare,
Te rogi pentru iubire, primeşti doar înjosire
Şi ale tale sfaturi, sunt pentru ei doar „blaturi”,

Dar vai! Vai de aceia, ce-n vrajbă sting scânteia,
Ce-şi spun creştini, dar roada, nu-i albă ca zăpada,
E roşie purpurie, că-i ură şi mândrie,
E galbenă ca ceara, că prea grea e povara,

E-albastră, e verzuie, căci vor mereu să suie,
E negrul cel mai negru, căci omul nu-i integru
Şi caută să dezbine, s-aducă doar ruşine,
Concluzia este una, nu au în ei Lumina!

Acel ce are Duhul, priveşte doar văzduhul,
Atunci când e-o-ncercare, se roagă cu ardoare,
Când e lovit, el iartă şi nu provoacă ceartă
Şi pe genunchi s-aşează, căci are mintea trează,

Tu, draga mea surioară, nu, nu lăsa să doară
O vorbă aruncată, din inime de piatră,
Eu ştiu c-a ta lucrare, aduce alinare,
Nimic mai mult, căci mie, mi-ai dat doar bucurie,

Mi-ai şters lacrimi amare, mi-ai dat îmbărbătare,
Când m-a lovit necazul, mi-ai mângâiat obrazul,
Când pasul mi-a fost greu, ai fost prietenul meu,
Prin asta pot a spune, creştin nu-i doar un nume,

E dragoste, iertare, un act de-ajutorare,
O rană sângerândă, legată. Nu osândă!
E dăruire, rugă, pentru-al tău semen, slugă
Tu, sora mea iubită, să fii deci, fericită!

01/02/13, Barcelona