Când bezne împrejurul mi-l cuprind
Mă sperie direcția pierdută
Și puncte cardinale rând pe rând
Încerc a dibui-n privirea mută.

Mai flutur poate zdrențe de-amintiri
Să m-amăgesc cu-o clipă de visare
Trecutul însă vrea ca să-l admiri
Și-ntoarcerea-n prezent prea mult mă doare.

Doar moară fără vânt leagăn din mâini
Temându-mă chiar și de-un Don Quijote
Pornindu-mi de la sufletu-mi lumini
Cu trăinicii de-nțelepciuni bigote.

Ceva socot în mintea mea de scrum
Recalculând un orizont probabil
Parcă descoperind în noapte-un drum
Care mi-ar da un aer venerabil.

Deci pipăind un sol bătătorit
Să trec și eu precum pășiră alții
Cu palmele vâslesc nehotărât
Ca să rezolv cu zarul ecuații.

Cuvintele se zbat în mine foc
De-mi pârjolesc gândirile sleite
Și nu-mi găsesc prin mine nici un loc
Să șadă cumințele și tihnite.

De-odată Duhul spuse răspicat:
„Acolo! Înainte! Te îndeamnă!”
Și am văzut un licăr depărtat
Ca gustul de cireaşă-n miez de iarnă.

Cuvintele-mi cu toatele s-au smuls
Zburând prin întuneric spre lumină,
Iar eu dintr-un impuls în alt impuls
De-a dreptu-o tai prin brazde de țărână.

Cu genele bătânde ca aripi,
Privirile de țel sunt aspru prinse
Mă prăvălesc prin vreascuri și prin râpi,
Ci iar mă-nalț ca visele aprinse.

Știu – drumul meu e foarte important
Cu toate că de ce n-aș putea spune
Doar lacrimile-mi cad de diamant
În orice pas ce-n urma mea apune.

Fug spre lumină, fug și fug, și fug
De la înțelepciunile de beznă
Și doar în rouă parcă am belșug
Ce-mi jilăvi picioarele la gleznă.

Dar sufletul să sară mai din piept
Precum o ciocârlie înspre Soare:
Atât de mult, Isuse, Te aștept -
Nimic nu m-ar opri din așteptare!!!