Cu toiagul pe-umăr pus
Tot în cuşmă şi în burcă
Pe cărările de sus
Ciobănaşul iar se urcă.

Şi-l întreb:”Nu te-au ucis
Doi păstori pe amurgite
Căci se pregăteau precis
Să te scoată din cuvinte?

Ori că sfatu-ai ascultat
Ce ţi-l dase Mioriţa
Şi dulăul mai bărbat
Ţi-a stat pază cu credinţa?”

„Ce mi-i mie vreri de baci
Pofticioase de avere
Toamna-ntreagă când îmbraci
Primăvara-ţi dă putere.

Când în iarbă te aşterni
Socotind stele căzânde
Se trec viscole de ierni
Fulguindu-se-n colinde.

Nopţile cu dor ceresc
Numai Lună şi scânteie,
Zilele ce arcuiesc
Ideale curcubeie,

Primăveri cu ghiocei
Şi ninsoare de petală
Ca şi ploile de tei
Îţi alungă orice boală.

Gânduri negre s-or topi
Toate-n rugul care arde
Ori le-or îneca în zi
Argintiile cascade.

Din numărători de cuci
Şi din legănări de grangur
Viaţa ai putea să-ncurci
Înspre moarte ca să meargă?

Şi poteca ta din plai
Înflorită şi-nălţată
Îţi aduce-n guri de rai
Viaţa ta nevătămată.

Ţara-n munţii azurii
Toată-n brazi cu fulgi de stele
Te îndeamnă-n veşnicii
Să păşeşti uitând de grele.

De atâtea frumuseţi,
De atâta primăvară,
De atâtea dimineţi
Cine-ar mai putea să moară?

Din atâtea ciripiri
Şi din glasuri de izvoare
În gingaşe înfloriri
Cine poate să omoare?

Când răsar zorii de zori
Inima cea mai perfidă,
Precum nu cutezi să mori,
Nu-ndrăzneşte să ucidă.”