Fiorul sfânt al dragostei divine
îl simt în suflet zi de zi vibrând;
e-un licăr cald ce străluceşte-n mine
şi luminează ca un far, arzând.

Cum iubesc azi nu am iubit vreodată
pe frate deopotrivă şi duşman.
Dragostea Sa din inima mea iartă
orice greşeală, vorbă spusă-n van.

Nu eu iubesc cu simţăminte sfinte,
nu lutul ştie a da iertarea
ci Dumnezeu ce-n mine locuieşte
cu dragostea-I întinsă cât e marea.

Iubirea Lui sporeşte în lumină
şi licărul, crescând, devine foc
ce-nghite întunericul de tină
şi lasă aur curăţit în loc.

Arde-năuntru firea pământească
cu faptele-i făcute în ascuns
ca omul nou prin Duhul să rodească
nădejde, bunătate îndeajuns,

credincioşie, bucurie, pace,
răbdare îndelungă-n încercări.
Iubirea ştie a vorbi şi-a tace
şi nu o bucură nelegiuiri.

Nu caută folos ci dăruieşte
din ce-i al ei chiar dacă e puţin.
La răul altuia nu se gândeşte
şi-alungă gânduri negre care vin.

Ştie s-acopere totu-ntr-o clipă.
Nu poate să se umfle de mândrie
de stă sub a smereniei aripă.
Iubirea rabdă, ea nu se mânie...

Şi-acest fior al dragostei divine
aş vrea să nu se stingă niciodat’
licărul cald ce străluceşte-n mine
să mă conducă-n cerul minunat.

Galaţi, 4 Februarie 2013,
Cristina Magdalena Frâncu