Mi-am zis cuvinte rele să nu zic,
Iar căile să-mi fie mai dosite,
Să nu pronunțe buzele-mi nimic
Trufașul cât domină înainte.

Chiar bine de făceam – eram tot mut,
Tăceam cât răul devenea mai mare,
Mâhnirea însă-n inimă-a crescut
De îmi țipa în suflet cu-nfocare.

Și în muțirea mea n-am rezistat
Rupându-mă din scrise și nescrise:
„ O, Doamne, al Luminii Împărat,
Cam câte zile-n viață mi-s prezise?

Căci e o umbră omul pe pământ,
Un sunet neauzit într-o avalmă
Și anii de la naștere-n mormânt
Poți să-i astupi și cu un lat de palmă.

Un trai se zbate el strângând comori
Păcătuindu-și sufletul, puterea,
Necunoscând - străinii ori feciori
I-or risipi pe vânt toată averea.

Am înțeles că aurul nu-i har,
Deci ia aminte, Doamne, la chemare
Să nu mă aibă-n mână omu-avar
Căci toți suntem aici ca o suflare.

Eu Ți-oi deschide, Doamne, ce n-am spus,
Eliberează-mi viața de păcate –
Toată speranța Tu îmi ești, Isus,
Să mă ferești de mine-n răutate.

Suntem aici cu toții trecători
Ca o scânteie mică în lumină,
Iar frumusețea noastră de-o măsori
Ea nu-i – precum din molii e o lână.

Și eu sunt ca părinții mei pribeag –
O lacrimă tăcută-n suferință...
Primește-o, Doamne,-n palma Ta cu drag
Cristal de-o întărește în Credință.

O bucurie, Doamne, să-Ți deviu,
Dreptatea viețuind-o cu iubire,
Să nu mă rușinez că Îți sunt fiu
Cât voi avea aici încă trăire! "