Sub zăpada pămătuf
Un ghiocel încă visează,
Când simți ușor zăduf,
Prin a codrului zuluf
Ciufulit, trecu o rază.

Jucăuși lumenii scurmă
Pe mal de pârâu să sară,
Într-o horă mai sprințară,
Să găsească, pân-la urmă,
Vestitori de primăvară.

Iată-l, gingaș, cu sfială,
Sub priviri de-ncoronați
Ce îi caută greșeală
La ținuta lui de gală,
Subiect pentru fârtați.

Încercă să spună el,
Uriașilor copaci,
Într-un clinchet subțirel:
„Eu mă numesc Ghiocel,
Vă salut cu Pace, frați.”

Însă ei, privind de sus:
„Parcă nu te știm noi, oare?
Primăveri la rând s-au dus,
Noi ajungem la cer, sus,
Tu ești tot o mică floare.”

Lăcrimând pe sub umbrare,
Alb, curat, strălucitor,
Fără nici o supărare,
Dar mândria lor îl doare,
Se rugă încetișor:

„O, Săpâne Te rog mult
Iartă-i, că mă voi sili
Să mă fac lor mai plăcut,
De sub umbre să-i salut,
Poate că mă vor iubi.

Preamărite Dumnezeu,
Mai rabdă-i, nu îi tăia,
Ești Stăpânul lor și-al meu,
Știi că îi iubesc și vreau
Să fim toți în slujba Ta.

De la mine ceri puțin,
De la ei, poate, mai mult,
Cu cît mi-ai dat, la Tine vin,
În fața Ta mă închin,
Vreu în toate să Te-ascult.”

Într-un iz de primăvară
Dumnezeu își schimbă planul
Și mustră securea iară,
Lăsă codrul mai o vară,
Vom vedea ce-o fi la anul.

Iar morala e: „Veghere”,
Fără judecăți și eu,
Mult avem, mult ni se cere,
Dragostea ne e putere,
Să-I slujim Lui Dumnezeu.

Amin!