Sunt doar un baci, un simplu baci
Cu mioriţele pe câmp,
În poezia de copaci
Nu număr părţile de timp.
Prin flori mioare am păscut
Din prospețimi să le adun
Să mi le ştiu ca un avut
Cu basmul tânăr şi străbun.
Poieni din codru şi păşuni
Se-nmănunchează în caval
Cu argintiile minuni
Din stihul stelei de cristal.
Mă-nvaţă paltini şi molizi
Sunetul rimei de smarald,
Slova sihaştrilor candizi
Pun gravitatea de herald.
Sunt ucenicul de oier
Şi-nvăţători am ca vecini
Din aripile de pe cer
Până în vârf de rădăcini.
Ce mi-s păstorii cei haini
Privind şerpeşte din tufari
Cu bale palide de câini,
Cu ochii galbeni de tâlhari.
În beznă florile se-nchid,
Din nopţi mioarele se duc
Când ei doar pizma lor şi-o prind
Să o recite-n balamuc.
Iar codru-n versul aurit
De grangur şi polen de flori
O doină-n viaţă mi-a pornit
Ca să descopere comori:
Cântarea serii de izvor,
Susurul vântului prin ierbi,
Oftarea frunzelor de dor
În noaptea ochilor de cerbi,
Zvâcniri în cer de ciocârlii
Cu tril însămânţat în zări,
Cu troiţe pe căi târzii
Triste privind din aşteptări,
Munţii din toate înălţaţi,
Văi potopite de-nfloriri
Şi sfinţi de vremi decoloraţi
Pictaţi pe muri de mănăstiri,
Strălucitoare culmi de vis
Atinse-n notele de grai,
Versetele din paradis
Scrise pe gurile de rai,
Inima mea în Legământ
Tăind prin noapte în cruciş
Şi propoziţii de cuvânt
Ce pasc Iubirea-n luminiş.
Sub arcuiri de curcubeu
Înaltul zborului senin
Mă-nvaţă să păşesc mereu
Din ciobănaş în peregrin.
Şi-nvăţători am ca vecini
De la aripile din cer
Până în vârf de rădăcini."Isus e Marele Pastor al oilor, asa ca sunteti un ucenic de Oier si credem ca si noi suntem. Slava Lui, ca frumoase versuri v-a inspirat!
Poezia începe într-o notă sinceră în care poetul se recunoaşte ca fiind doar “un simplu baci” ce păstoreşte “mioriţele” ce sunt chiar literele ce le aşează în “poezia de copaci” adică într-un pastel în care natura prinde viaţă.
Poezia se nuanţează şi mai mult prin introducerea elementelor de folclor ce ne duc cu gândul la “Mioriţa”:
“…păstorii cei haini
Privind şerpeşte din tufari
Cu bale palide de câini,
Cu ochii galbeni de tâlhari”.
şi
“Versetele din paradis
Scrise pe gurile de rai,”
precum şi la “Lia ciocârlia”:
“Zvâcniri în cer de ciocârlii
Cu tril însămânţat în zări,”.
Dar pe înserate, ca să-i aline suferinţa provocată de “pizma păstorilor haini, se aude o doină descoperitoare de comori: izvorul, vântul, “oftarea frunzelor”, “zvâcniri…de ciocârlii”, “munţii”, văile, “sfinţi…decoloraţi”, “culmi de vis”, “versetele din paradis”, “inima…în legământ”, “propoziţii de cuvânt”. Toate aceste motive sunt esenţiale dar mai cu seamă “inima” poetului “în legământ”, fapt întărit de construcţia “Tăind prin noapte în cruciş” – în noaptea lumii poţi “trăi” doar prin cruce. De altfel, şi finalul demonstrează acest lucru:
“Mă-nvaţă să păşesc mereu
Din ciobănaş în peregrin.” – căci poetul îşi recunoaşte limitele umane şi cere “Iubirii” divine să-i amintească iar şi iar că este trecător prin lume. Căci doar atunci când suntem conştienţi de efemeritatea noastră în această lume, trăim ca “peregrini”, fără a pune preţ pe lucrurile vremelnice.