Se topeşte zăpada pe-afară
Şi în mine se-nmoaie un frig
Căci săgeţile de primăvară
În răceala de Viaţă se-nfig.

Mormăiesc convenabilul pernii
Supărat şi păros ca un urs,
Iar sfinţenia rece a iernii
În pâraie murdare s-a scurs.

Cerul faţa-şi spălă de omături
Şi se-ntinde motan de senin,
Eu mă uit cam cu frică pe-alături
Să nu treacă cumva vreun suspin.

Parcă n-aş vrea să-ncerc dezmorţirea
Când de tronul de gheaţă sunt prins
Pe la uşi ne colindă Trezirea
Să ne-alunge din somnul deprins.

O privesc prin fereastră cu scoarţă,
Mă gândesc despre dânsa scorţos
Să nu-mi perd toga de importanţă
Şi cununa de om serios.

Iar ea, rumenă,-n gaura cheii
Strigă-atât de ferbinte şi larg:
„Ştrengăresc prin zăpezi ghioceii
Dumneata ce bufneşti ca moşneag?

Ieşi afară în ploaia Luminii
Şi prin raze aleargă febril,
Nu lăsa pentru ziua de mâine
Să te vezi fericit şi copil!”

Eu mi-am scos numai nasul pe uşă
Şi-i răspunsei puţin ofensat:
„Deşteptare, tu eşti jucăuşă
Când prezbiter eu sunt învăţat.

Tu eşti pusă pe râset şi glume
Şi răstorni orişicare comfort,
Eu, model de sfinţenie-n lume,
Haina mea fără pete mi-o port.

Dacă-oi prinde-a fugi ca stricaţii
După cum numai ce mi-ai propus
Ce vor zice surorile, fraţii?
Domnul ce îmi va spune de sus?

Noi lumină suntem pentru oameni,
Noi în sare suntem înveliţi
Serioşi coborâţi din icoane
Şi în cer ridicându-ne sfinţi.

Eu s-alerg?! – n-am mâncat mătrăgună:
În versete e inima mea!!!”
Dar îmi zise Lumina cea jună:
„Negru eşti tu în ţoala de nea.

V-aţi închis de la Viaţă în case
Prefăcuţi, cărturari şi anoşti...
Ieşi, băiete, din clinchet de oase,
Chiar cu totul nu mă mai cunoşti?!”