În prospeţimea nopţii din camera-mi fierbinte
Ieşii în evantaie şi fremătări de frunze
Şi undeva, departe, ecouri de copite
Se lasă căzătoare pe doine de cobuze.

Luna din nori şi dealuri pe înstelări se suie
Şi plouă cu tăcere, şi ninge-argint şi aur
Că înfloresc pe ramuri luni pline de gutuie
Zâmbind sfios din file nepreţuit tezaur.

Trec umbrele de fluturi cu zvonuri de la basme,
Cuvinte-armonioase de vânt aduse-duse
Şi nu ştiu dacă ele nu-s doar nişte fantasme
Ce au fugit în lume din meditări hinduse.

E-atâta noapte-n noaptea cu fluturarea togii
În stele şi în Lună, în stihuri de izvoare
De parcă ne citeşte idei de cosmologii
Ce spun că nu mai este o viaţă viitoare.

Însă din întuneric o bufniţă banală
Strigă brutal triumful şi poftele de sânge –
Orbita de se rupe devine o spirală
Ce infinită creşte spre-aripile de înger.

Din cercu-mi rupt din beznă spirala-mi se porneşte
Să se ridice-n Viaţă stropită în Lumină
Calea de Robi mi-arată cum pot eu omeneşte
Imensitatea Vieţii să o ating din tină.

Din casele înguste mai pâlpâiesc versete
Sâmburi de foc în frică din candele în jale
Întunecimea stării s-ar vrea ca un perete
Ce ar tăia răscruce avântul meu pe Cale.

Însă Lumina Vieţii nu-i reflectarea Lunii
Prin orice nebuloasă mi-ar trece galaxia,
Înaripate poduri prind gura văgăunii,
Iar undele în stele vor scrie poezia.

Citesc prin noapte Viaţă, Iubire, Înviere,
Respiră necuprinsul Credinţa mea naivă
Când palpitând se-nalţă să ştie şi să spere
O dimineaţă nouă din lumea substantivă.

Credinţa mea, în traiu-mi eşti sufletul şi duhul,
Isus mi te sădise cătuşa când mi-o frânse...
Pe roua de pe iarbă se scutură văzduhul
Prin case o nălucă de flacără se stinse.

În amintiri plânsesem cu lacrimi de icoane
Cerşind măcar o clipă de-atenţie şi milă –
Prin scoarţa nopţii palme străpunse de piroane
M-au smuls spre libertate din temniţa de-argilă.

În nopţile de Lună, în nopţile de stele,
În nopţile plăpânde cu vise fulguinde
Cuvântul rădăcina ţine-a Credinţei mele
Şi-o creşte să mă scoată din pâcla tremurândă.