Ziua creşte, noaptea scade
Şi-s mai veseli vrăbioii,
Mai bat fulgii în cascade,
Se plâng literele ploii.

Vântul şi-a-ncurcat prin ramuri
Pelerina străvezie
Caii lui cuprinşi în hamuri
Bat potcoava argintie.

Cu ştergarele în cruce
Vornicelul primăverii –
Vântul – unde s-o apuce
Prinde coada întrebării.

Fiind ros de–nţelepciune
Fără buchie de carte,
Caută – cine i-a spune
Drumul lui de mai departe.

Pe-unde-şi risipiră salbe
Stelele pierdute-n vale
Troiţe se-nalţă dalbe
Lângă margine de Cale.

Ori pe zbucium de pâraie
Prins în solzii suri de gheaţă
Prin o vreme ce se-nmoaie
În a Soarelui povaţă.

Şi-o luă atunci de-a dreptul
Prin poienile pădurii
De se duce înţeleptul
Pe povestea hăiturii.

Într-o iarnă înăsprită
Rupe-omătu-n greul căii
Ci-unde bate o copită
Strigă-n urmă ghioceii.

Viaţa ce-au pornit să-nalţe
Printre stele şi potcoave
Şi cu palme de speranţe
Se împing de la zăbave.

Dalbi în albul de iernatic,
Gingaşi ca surâs de vreme,
Inima lor bate, bate,
Sufletul lor geme, geme.

Dor - o zbatere-a scânteii,
Visu-n tremurul de stele -
Parcă-ar fi ei vorniceii
Călărind copite grele.

Cu petala nepătată
Risipiră viu argintul,
Iar Credinţa lor arată
Tinde-n Paşte cum pământul.

Cu-ndrăzneala de trăire
Înfloresc cu-atâta pară
C-arborii din amorţire
Se trezesc în primăvară.

Şi privindu-i cum, ca-n joacă
Întind frunze-aripioare
Zic:”Porniră să se-ntoarcă
Păsările călătoare.”