Prin spini şi pălămidă,
umblând în pustie
murdar şi plin de praf
pe ochi şi mâini...
Când inima a zis:
"da cred, da vreau",
atunci mi s-a deschis
poarta dinspre răsărit
ce dă în grădină.
Din acea zi
umblu în splendoare
şi aud în orice timp
o promisiune mare:
AICEA SUNT.

Plimbându-mă am găsit
un pom bun de mâncat,
plăcut de privit
dar totuşi oprit.
Când mintea se închipuie
că ea e-n centru
şi toţi ceilalţi se-nvârt în jurul ei,
mă trezesc că dau târcoale
acestui pom dorit.
Dar inima îmi strigă cu putere
că de am să iau din el,
n-am să mai umblu în splendoare
şi praful îmi va umple ochii,
iar spini şi pălămidă
am să adun din veşnicii.