Tăcând, neapărând un adevăr,
Oare suntem pe căile Dreptății
Și ridicăm privirile în cer
Pitiți de lătrătura răutății?

Când ea, strângându-și turme de lingăi
Și situând fățarnicii în frunte
Îi pune-n curmeziș să stea în căi
Ce duc spre înălțările de Munte.

Și dacă-ncearcă omul credincios
Să treacă prin lepădături de haite
Călcâile îi mușcă veninos
Cu dânșii impunândul să se-nhaite.

Ei se pitesc ca șerpii veninoși
Să muște cu otravă de aspidă –
Câți oameni se porniră curajoși...
Ci calea lor a fost să se închidă.

Da, Dumnezeu zdrobește colții lor,
Ca stârpituri în beznă îi aruncă,
Ca mielcii-n cochilii pier fără dor,
Verdeața încă-n trai li se usucă.

Zdrobește Domnul răul pe pământ
Pe-otrăvitori i-aruncă în uitare
Pe noi, văzând acest deznodământ,
Ne bucură Dreptatea-n răzbunare.

Dar câți căzură jos înveninați
De-otrava mușcăturilor de „frate”
Și au rămas pe drum neajutorați
Că ne-am temut să stăm pentru Dreptate.

Isus ne vrea ostași să-I devenim
Să-l apărăm pe om de mișelie,
Căci, frate, cum vom sta noi să privim
Pe cel ce nu mai crede în Frăție?