CÂND M-A GĂSIT MÂNTUITORUL

Eram pierdut fără o ţintă
Printre grămezi de roci cădeam
Şi am ajuns într-o incintă
Unde doar pustiiri vedeam.

Pe căi umbrite, încărcate
Cu scrumul de păcat creat
Am rătăcit în densa noapte
În mediul negru, degradat.

Am mers pe piscul dezolării
Şi îmi ziceam: „Nu mai rezist”
Speranţa vie a salvării
S-a dus lăsându-mă prea trist.

Aşa eram când vocea lină
A Celui ce mă căuta
Mi-a spus că liniştea deplină
Doar în Cuvânt se poate-afla.

Eram tentat să neg prezenţa
Păstorului cu ochi senini
Dar i-am surprins şi competenţa,
Şi chipu-I ce purta lumini.

O, ceasul cercetării sfinte
Mi-l amintesc chiar foarte des
În suflet îl păstrez şi-n minte
Căci nu regret că L-am ales...

Mi-a transformat total fiinţa
Să pot cuprinde ce-i divin
Şi-I implinesc, voios, dorinţa:
Îmi leg de El al meu destin

George Cornici/Febr. 2013