Se varsă lună pe câmpie,
Se-nalţă aburii de lună
Şi o lumină străvezie
Din tihna liniştii răsună.

Pot s-o ating uşor cu mâna
Doar că mi-i teamă că s-a frânge
Şi vreau aşa ca să rămână
Ca mângâiere de înfrângeri.

O aripă prin ea nu trece
Să nu-ncreţească din fineţe,
Prin umbre numai, liliecii
Îşi fac cotirile isteţe.

În aur poleiţi sunt brazii
În lături stând ca şi copacii,
E liniştea ţesută-n raze
De unduieşte-un văl de pace.

Chiar dacă-aş vrea să spun cuvinte
Mi-i limba prinsă-n cerul gurii
Ca nu cumva vorbe de minte
Lumina cerului să-njure.

Şi aş păşi, dar nu mă-ncumet
Să stric un vers ceresc de flaur
De văd că aurite brume
M-au nins cu puful lor de aur.

Uitai de cugete deşarte
Că nu mă-ndur să bat din gene
De lume straniu şi departe –
Un brad în rimele Selenei.

Un om atins de sfiiciune
Eternitatea că i-i dragă
Şi că-n minunea rugăciunii
Isus alăturea Se roagă.