Pâcla-ncâlcită-n vârfuri de copaci
Pe braţe şi tulpini în jos se lasă,
Nu prea pricepi ce trebuie să faci
În primăvara cu perdeaua trasă.
De undeva, din mâglă strigă larg
Gâştele sus cu glasul în durere
Căci şi-a pierdut întinsul lor şirag
Calea ce duce-n centrul primăverii.
De negură am fost şi eu cuprins,
Iar ochii vor să-mi fugă mai departe
Şi mi-ar striga întregul meu aprins
Ca zburătoarea după libertate.
Aş geme ca un suflet rătăcit
Prin valurile moi de negureaţă
Cu braţele lăsate, obosit
De încercări şi întristări de ceaţă.
Parcă şi primăvara-n calendar
Şi-a înflorit voioasă mărţişorul...
Ca gârliţa sunt, care un hotar
Nu poate să-l descopere cu zborul.
Din calea sa, uitându-se în jur,
Temându-se de orişice primejdii,
Dar zboară înainte şi mai dur
Condusă de aripile Nădejdii.
ajunge la destinație. Dumnezeu să te binecuvinteze,frate Victor,cu sănătate,să aduci încă multe,
multe bucurii cu darul minunat.
fi putut înțelege ceva, pâcla-ncâlcită-n vârfuri de copaci, a curs și peste mine și dacă Domnul nu
și-ar fi trimis LEBEDELE Lui ,să dea la o parte „perdeaua”aș fi rămas în rândurile „celor cu gâtul
scurt” iar la sfârșitul alergării”mi-aș fi plâns și eu cu strigăt ,primăvara perdută,ca un suflet obosit
și rătăcit ,care nu și-a găsit ODIHNA.
Azi sunt de 14 ani „ca gârlița” care zboară „dur”,căutând să mă păzesc de orișice primejdii ,
„condus de aripile nădejdii” și completez:CRE NU MINTE!
Mulțumesc Domnului pentru tine pentru mine și pentru toți cei pe care Domnul ia căutat și i-a
condus în primăvara Vieții veșnice!!!