De ce, Doamne, Te-ai îndepărtat
De ne pare că-n uitări ne lepezi –
Un pustiu arid și-nverșunat
Ne înghite-n limbile lui repezi.

Au venit turbați ce nu socot
Numele Tău Sfânt nici de nimică,
Semnele murdare peste tot
Și le instalează fără frică.

Au întrat ca-n codru un topor,
Au lovit în inimă cu minte
Prefăcând popor după popor
Într-o flecăreală de cuvinte.

Au schimbat Credința în noroc,
Iar Frăția-n fală de amvoane,
Au ucis și urma de proroc
Cu obrăznicii de etaloane.

Pângăriră creșterea de sfinți,
Au scuipat gândirile senine
Și mulțimea de-oameni caliciți
Hangul lor mioapă le-o susține.

Marea e plecată-n Fața Ta,
Uragane-și potolesc elanul
Și puterea ca un fulg de nea
Și-o topește mic Leviatanul.

Noaptea-i rânduit-o după zi
Și din piatră ai pornit izvoare,
Ai putut pe cer a înflori
Frumuseți de Lună și de Soare.

Viața ai născut-o pe pământ,
Dragostea ai pus-o-n orice clipă,
A Credinței ne-ai aprins avânt,
A Speranței ne-ai întins aripă.

De ce, Doamne, înspre-acești Tu taci
Și ei cu o fală tot mai multă
Flutură cu-nvățături de draci
Și Bunăvoința Ți-o insultă.

Apără, Isuse, omul Tău
De acești chibzuitori de rele
Care rup cu colții de dulău
Fragede aripi de turturele.

Ei și-au ridicat palate mari
Unde-și varsă mârșave semințe,
În așa bârloguri de tâlhari
Credincioșii mor ca în temnițe.

Ci trăsnește, Doamne,-n căpătâi
Fără nici o milă hoțomanii...
Poartă-i rostogolul pe pustii
Precum vânturi hăituiesc ciurlanii!