De câte ori când în Exod citind
Cum nu erau supuși izraeliții
M-afla cu șiretenie un gând
Ce-mi șerpuia în magazia minții.

„Cum oamenii aceștea au putut
Să aibă necredința-așa de mare
Când pe uscat prin mare au trecut
Și când din stânci li se porneau izvoare?

Când Domnul tot Egiptul a lovit
Și l-a înfricoșat cu-a Sa mânie,
Apoi poporul și-a călăuzit
Să nu se rătăcească prin pustie?

Cu Dragostea El cerul le-a deschis
De le-a turnat cât le poftiră mană
O dată bunătatea n-a închis
Că nici nu au simţit lipsa de hrană.

Nici un vrăjmaș în față nu le-a fost –
Toți au fugit cu frică și ocară
Și veșnicele legi le-a pus în rost,
Și le-a întins o minunată țară.”

Dar mă lovea alt gând peste obraz
De-mi spuse următoarele cuvinte:
„De câte ori te-a scos de la necaz
Pe tine Dumnezeu, mai ții tu minte?

Când El te-a smuls din marea de păcat,
Te-a lecuit de boli și pedepsire
Și câte stricăciuni ți-a reparat
Iertându-te cu Milă și Iubire.

Iar bucurii ți-au curs în tine ploi,
Te-nvăluia minune pe minune,
Cât te-ai simţit ferit de la nevoi
Și câtă fericire-n rugăciune?

Dar parcă nu ai mârâit păros,
Ori poate nu răspunsei tu obraznic,
De câte ori învinuiai porcos
Că El nu-Ţi este pavăză şi paznic?

Și câtă neiubire ai întors,
Câtă cârtire ai vărsat cu ură
Și, uneori, ca de-oboseală stors
Te mai făceai să uiți de-nvățătură.

Cum încercai să-ţi faci al tău hatâr
Şi ocoleai cu văzu-a Lui povață?
Cu-a ta-ncăpățânare de catâr
Ți-ai întristat și sufletul, și viață.

Apoi te târâiai înfrânt în trai
Și îți cereai iertare în rușine
Doar cu Iubire iarăși tu erai
Iertat să nu mai fie rău-n tine?”

Atunci mi-am spus cu întristare-n piept:
„Ce să mai caut altora de bube
Când ar fi bine eu să mă deștept
Și gândurile-mi mândre să le judec.”

De simt că necredințe de exod
În viața mea mă-nghimpă și mă mușcă:
„Dă-mi, Doamne, întărire pentru rod,
Nu mă lăsa să fiu fiară de cușcă!”

De văd mârâiturile firești
Cum înconjoară idolii de gloată:
„Mă-ndepărteză, Doamne, de acești
Să nu Te întristez încă odată!”