Cu liniștea-ncremenită
În urechile de carne,
Surzii-aud cum trec agale
Cei cu inima împietrită,
Care nu pot să întoarne
Nici măcar priviri banale
Spre-o ființă necăjită.
Toți au bezna întipărită
În ochii inimii lor
Și mâna înțepenită
Când e vorba de-ajutor.
Dar la vremea potrivită
Va veni și rândul lor,
Căci o zi e pregătită
Pentru orice muritor,
În care fapta-i cântărită
Și trecută prin cuptor...
Cei cu inima alipită
De vreun lucru pieritor
Vor cunoaște-n ziua aceea
Pe Hristos –Judecător!
Însă „surzii” credincioși,
Se vor bucura pe-aleea
De aur pur, strălucitor
Cântând toți victorioși
Preabunului Mântuitor.
Cei cu inima împietrită,
Care nu pot să întoarne
Nici măcar priviri banale
Spre-o ființă necăjită.
Toți au bezna întipărită
În ochii inimii lor
Și mâna înțepenită
Când e vorba de-ajutor."
Doamne, cat adevar si ce dureros e...Am scris undeva, inctr-o poezie :"nu avem timp sau poate, nu ne pasa!" Cam asa este, o, daca ne-am face timp sa auzim strigatul durerii, strigatul celui in nevoi, lumea ar fi cu mult mai buna! Ajuta-ne Doamne, sa finm mai receptivi, mai saritori, mai ascultatori! Fii binecuvantat frate Ionica! M-a atins poezia ta, pt ca stiu cat adevar ascunde, "pe propria-mi piele", cum spune romanul...
Binecuvântări/gc
Fii binecuvântat de Domnul.