Ciobanul nu-i... Ucisul e-ngropat,
Iar oile furate sunt şi duse...
Va mai afla vre-un om ce s-a-ntâmplat
În seara violetă pe apuse?

Codrul e mut, iar oamenii fricoşi;
Doar oile... Pe oi cine le-ascultă?
Şi hohoteau păstorii fioroşi
În drumul lor spre bogăţie multă.

Dar ce s-aude? – Geamăt, că e plâns...
Ori, pur şi simplu, scârţâiesc copacii:
Un fluier începu cu glasul stins
Să povestească ce-au făcut ortacii.

Ci glasul lui de-abia e auzit,
Poţi nici să nu-l observi de după frunză,
Dar curge mai departe liniştit
Dorul ce-i spus de nevăzuta buză.

Întregul codru se umplu cu dor,
Toţi munţii răsunară de-ntristare!
Iar noi gândim - sunt morţi acei ce mor
Şi nu mai au aici nici o vigoare.

Trecură ani, dar, poate, nici un an
Când ucigaşii şi-au primit pedeapsa:
Pe primul l-au găsit mort în hărman,
Pe-al doilea l-a ucis în pat nevasta.

Iar cântecul s-aude tot mai larg –
S-a revărsat peste întreaga ţară.
Câţi i-au blagoslovit pe-acest meleag
Tristeţea care-ncepe-o primăvară.

Câţi îl aud tresar, apoi îl cânt,
Istorisind durerii cu durere:
Ei îngropaţi nu fuseră-n pământ,
Dar pentru cântec n-au avut putere.