Caiafa

,, Blasfemie !" a strigat
Caiafa, ca un vuiet.
Iar vocea lui a răsunat,
În templu ca un tunet.
Și-a rupt de ciudă, pe din două,
Cămașa cea de in.
Ar fi putut, ca inima s-o rupă,
Cea plină de venin...

Cu ignoranță a întrebat,
Pe Cel ce sângera,
De e cumva, Mesia Sfântul,
Ce lumea aștepta.
Turbat, ca fiara în capcană,
El a sărit în sus.
Când auziră pe Tâmplarul,
Căci El era Isus !

A stat în fața sa Salvarea.
Ar fi putut să aleagă;
Dar împietrirea l-a făcut,
De unde să-nțeleagă ?
Fără dovezi, prin auzite,
Caiafa a judecat
Nazarineanul fără vină,
Ce morții apoi L-a dat.

S-a strâns Caiafa cu soborul,
Apoi a hotărât ;
Disprețuitul să Îl vadă,
Pe cruce omorât.
A râs Caiafa mai apoi,
S-a bucurat soborul.
Și nu au plâns cu cei puțini,
La cruce, Salvatorul.

Și-a rupt în două el atunci,
Cămașa-n loc să plângă.
A judecat, ca orbul fără țintă,
În mintea sa nătângă.
Nu s-a jelit, s-au lepădat,
Caiafa, cu a sa gloată.
Istoria, l-a transformat,
În partea vinovată.

Viorel Balcan 18 martie 2013