Bronzul frunzelor uscate
Ţin pământu-n zale
Ca în slovele lor moarte
Să ofteze-n jale.
Gloria monumentală
Mândre şi-o prezintă:
„Chiar şi iarna-n a sa fală
Pleacă biruită.
Cum am stat aşa ne-om ţine
Timpuri şi tradiţii,
Lutului n-om da lumine
Să nu aibă-ambiţii.
Să chiftească-n glod cu-ncetul
În smerenie clară,
Să nu cânte ca poetul
Despre primăvară.
Şi aşa ţinut sub veghe
Sub uscata-aramă
În tămâia de priveghe
Va putea să doarmă.
Îl vom ţine în poveste
Că-i tot în iubire
În temniţele aceste
Să n-audă-o ştire.
Iar noi uşă, iar noi poartă
Vom fi-n văgăună -
Veşnică natură moartă
Sub ninsori de lună.”
Ci-au simţit un dor de creşteri
Din temniţa tare
Şi ţâşni din a lor peşteri
Un lăstar în Soare.
„Un nebun! – ţipară frunze –
Încotro, fârtate?
Fără zâmbetul pe buze
Vrei în libertate?
Numai noi suntem pe scenă,
Noi purtăm cuvântul,
Iar pe tine, fără jenă
Te-a-nghiţi pământul.
Noi ne construirăm case
Ca să ţinem lutul
Şi în basmele frumoase
Prins-am începutul.
Vei muri ca o nimică -
Noi suntem în număr
În cetatea plină-n frică
Stăm umăr la umăr.
Cine să te mai audă?
Cine-o să te ştie?
Fiindcă în ţărâna udă
Doarme venicia.
Aerul încă îngheaţă -
Gerul îţi împlântă
Căci am răstignit o Viaţă
Pe palavra sfântă!”
Ca mumii însă-amuţiră,
S-au zbârcit ca crima:
Alte fire răsăriră
Auzind pe prima.
Împingându-le efigii
Culte şi inculte
Au lăsat bronzu-n religii
Moarte şi oculte...
A trecut o săptămână
Şi în versul Vieţii
Înverzise o Lumină
Rima frumuseţii.
Frunzărimile-nvechite
Îşi solvesc covorul
Căci de-asupra înflorit e
Fraged viitorul.