Cuvântă Dumnezeu înspre popor
Și Mila Lui se-mbracă cu asprime:
„Cât te vei socoti judecător
De-a judeca pe om pentru mulţime?

Cu ce obraz voi crâncen judecaţi
O lume ce nu vede şi n-aude
Când judecata voastră, între fraţi,
Nu se mai ştie unde se ascunde.

Un văzător va râde de un orb
Doar de i-i mintea lui şi mai orbită...
De ce cu triumfările de corb
Voi arătaţi spre lumea chinuită?

De eşti prea sus şi râzi de un sărac
Te voi trânti în râsul cel mai mare,
Cu mişelia Eu nu mă împac
Şi nu-i dau pas spre ziua viitoare.

V-aţi şi crezut de-acum ca dumnezei,
Dar sâsâiţi cu limba veninoasă
Spre lume cu necazurile ei
Şi-o blestemaţi cu vorba mânioasă.

Voi le-aţi gătit şi moartea lor cu iad,
Le-aţi prorocit o veşnicie-n pară...
Ci Eu sunt Dumnezeu şi-n beznă cad
Acei ce pocăinţa o uitară!

Care pe scene ţipă de Cristos
Şi-n case dănsuiesc în fericire
Pitindu-şi hâtru sufletul la dos
Tot neuitând pe sine să se-admire.

Ce amăgeşte fraţi şi pe surori
Şi este fals cu propria nevastă,
Hâtreşte chiar cu fiice şi feciori,
Cu Mine... dar va da peste năpastă!

Căci i-oi turna doar beznă-n orice zi
Că el, cu limba-n două despicată,
Singur în cuget se va otrăvi
Ca o fiinţă veşnic blestemată.

Şi veţi cădea-n lovirea de toiag
Căci aţi uitat din neascultarea Vieţii:
Lui Isus credinciosu-i este drag,
Dar că urăşte şerpi cu două feţe!”