Domnul are milă de noi


S-au întâlnit la închisoare
Cei doi ce din Cuvânt ştiau.
S-au întâlnit la supărare
Când, închişi, viaţa îşi duceau.

Încredere n-au prea avut
La început când şi-au vorbit.
Apoi, treptat, s-au cunoscut,
Credinţa şi-au împărtăşit.

Ştiau că-i binecuvântare
Faptul că ei s-au întâlnit,
Căci asta simţea fiecare;
Parcă Domnul Le-ar fi vorbit.

Păreri pe care le aveau
Niciunul din ei n-ar fi spus,
Dar ei prea bine cunoşteau
Căci este mila lui Isus.

Iar când părinţii au venit
La al său prieten să îl vadă
A înţeles că a primit
Iar de la Domnul o dovadă.

Ei pentru asta s-au rugat:
Părinţii să îi dea iertare
Fiului lor preavinovat,
Domnul să aibă îndurare.

În ei avea ca să găsească
Părinţii care nu-i avea.
Să-l mângăie, să-l ogoiască-
Asta era tot ce-şi dorea.

Scriindu-le, seama şi-a dat
Că mare-i suferinţa lor.
Să scrie a continuat,
Ştia de fiul lor, le-e dor.

Din prietenie a făcut-o
Pentru că fratele-şi iubea,
Ştia că el şi-ar fi dorit-o,
Dar îndrăzneala îi lipsea.

Poate şi-o urmă de mândrie
În inimă mai exista.
El n-ar fi vrut ai lui să ştie
Ce la închisoare îndura.

Dar adevărul stă-n picioare.
Minciuna mult nu poate sta.
Chiar dacă suferi şi te doare,
Cândva, dreptatea s-a vedea.

Oamenii simpli, îmbătrâniţi,
Lui i-au fost recunoscători.
Acum erau mai mulţumiţi:
Ştiau totul de fiul lor.

Nu mai sperau ca să îl vadă
Pe fiul lor cel rătăcit.
Putere nici n-aveau să creadă
Că l-au aflat şi l-au găsit.

Şi cei doi părinţi socoteau
Că e de datoria lor:
De acuma ei doi fii aveau
De care să le fie dor.

Nu-l cunoşteau pe cel ce-a scris,
Dar un om bun simţeau că este.
Ca pe-un sol Domnul L-a trimis
Ca să le aducă buna veste.

Căci era bună vestea lui,
Chiar de venea din închisoare.
Ei au mulţumit Domnului,
De al lor fiu simţeau că-i doare.

Voiau ca să îi viziteze
Şi grija lor ca să le poarte,
Voiau ca să-i încurajeze
Şi să-i ajute cât se poate.

va urma