Minune-i orice floare înflorită
Oricare viaţă care-i pe pământ,
Dar pentru noi ea e obişnuită
Poftindu-ne în setea de argint.

E aurul, e slava – bogăţie,
Râvnite şi dorite în uimiri -
Căci Viaţa – ea a fost şi o să fie
Cu naşteri, cu văzduhuri, cu iubiri.

Şi ca să liniştim în sine frica
Iubirea încercăm a încarna
Zicându-ne că este ea nimica
Un puls de macră care sare-aşa.

Dar iată primul ca să fiu – e treabă!
Să fiu stimat, bogat, dar şi iubit,
Nepricepând cu mintea cea neghioabă
Că singuri de la toate ne-am lipsit.

Un bogătaş n-a spune că bogat e
Căci tot socoate că nu-i este mult
Şi printre înălţarea de palate
Noi viaţa noastră straşnic ne-am pierdut.

Parcă-am venit de undeva de-aiurea,
Parcă-am avea în minte doar venin:
E doborâtă sub topor pădurea
Şi în gunoaie e-oceanul plin.

Dar cel mai mult ni-i sufletu-n mizerii...
Tot încercând al face mai cu fes
Tot născocim religii cu puzderii,
Doar nouă să ne dea un interes.

Şi apoi ne târâm prin ele jalnici
Văzându-ne măreţi şi principali,
Zâmbind linguşitori înspre cei vajnici
Căci vrei nu vrei, sunt mai substanţiali.

De după colţ ne mai strâmbăm din gură:
„Isuse, Te-ai lăsat pe lemn străpuns
Să-Ţi fiu reprezentantul de cultură...
Dar totuna nu-mi este de ajuns.

Căci vreau ca toată lumea să se-nchine...
Se înţelege Ţie... dar prin noi –
Din mintea noastră să le dăm lumine
Zicând că Tu ne dai aşa gunoi...”

Un om trăieşte şi fără avere,
Rezistă dacă n-are-automobil,
Dar ce-ar fi nevenirea primăverii,
Neînflorirea florii în april?

N-ar apărea din muguri nici o frunză,
Nici o petală n-ar albi pe crengi,
Iar Viaţa neauzindu-ne vreo scuză
Ne-ar pedepsi fără de milă-n legi.

Ce merităm – aceea ne va-ntoarce,
Ce-am înălţat – să ne rămână-n văz...
Am scheuna cu vieţile sărace
Mai născocind cu ipoteze-un crez.

Ne-ar îngrozi nimicul din pustie
Şi vom călca şi aur şi cristal,
Cătând o floare, doar o floare vie
Dintr-un deşert buimatic şi banal.

Şi de-am descoperi-o pe vreo creangă
Din vieţuirea noastră prin tăciuni
Am fi urlat în toată lumea largă
C-aici este minunea din minuni.

Uimiţi, nefericiţi atunci vom plânge,
Vom săruta pământul de pe jos
Şi-om născoci, bineînţeles, religii
Ce-ar trâmbiţa minunea mai spumos.

De fapt, aceasta n-o să se întâmple:
Că dacă primăvara n-ar fi fost
Noi cu înţelepciunile din tâmple
Vom dispărea ca lucrul fără rost.

Dar Dragostea cea stranie a Vieţii
Ne apără de lege iar şi iar,
Din nou ne dă izvorul tinereţii
În forfotirea noastră în zadar.

Că-L suduim pe Dumnezeu cu minte,
Că îl bocim pe jos respingători
Noi risipim în jur numai cuvinte
Fără de sens şi nefolositori.

Dar ne dorim să fim ceva prin oameni
De nu slăviți atunci măcar ca „sfinţi”
Spunându-I Vieţii că-I suntem Ei poame
Nemaivăzând că ne-am ieşit din minţi.

Că orice floricică ce-şi deschide
Petalele în zâmbetul de cer
Străină de la poftele avide
Mai importantă e în Adevăr.

Ca parazitul ce-şi îndreptăţeşte
Starea murdară cu filosofii
Aşa trăim miop de omeneşte
Nemeritata viaţă de copii.