Va trece viaţa noastră ca un abur,
Ca umbra ce se pierde-n asfinţit....
Şi ce va mai rămâne după noi?
O rimă...un cuvânt...tot ce-am iubit...

Vor trece anii noştri ca un râu
Ce nu se mai întoarce la izvoare...
În urmă va rămâne amintirea
Şi tot ce-am strâns în lumea trecătoare...

Căci omul ce-i? Ce-i viaţa pe pământ?
O licărire scurtă în vastul univers,
O frunză ce-i pierdută, purtată de furtuni,
Un orologiu vechi ce s-a oprit din mers...

E omul fir de praf şi viaţa o nălucă...
Şi-atunci ce rost mai are umblarea pe pământ
Când totu-i relativ şi viaţa e un vis
Şi e deşertăciune şi goană după vânt?

E-adevărat...aici e totul trecător!
Şi viaţa, şi speranţa, şi lacrima şi cântul...
Dar...o, ce fericire să ştii c-ai strâns comori
Acolo, sus în ceruri cum te-anvăţat Cuvântul!

Să ştii că n-ai trăit o viaţă în zadar...
C-ai fost lumină vie şi trâmbiţă-n popor,
Că inima ţi-a fost altar de închinare
Şi L-ai slujit pe Domnul cu dragoste şi dor!

Şi-atunci când drumul tău va fi sfârşit, creştine,
S-auzi o voce dulce şoptindu-ţi din înalt:
-Când vei zbura spre cer lăsând această lume-
"Hai, vino fiu iubit! De mult te-am aşteptat!"

Vulcan-24-03-2013
Mary