De câte ori noi cerem răzbunări
Când credem că triumfă-n jur nedrepții
Dorind pe capul răilor dureri
Ce le-ar sfărma trufia de pretenții?

În Domnul este omul fericit
Pedeapsa-n viața sa când înțelege
Căci știe că-i iubit și ocrotit
Să nu repete vreo fărădelege.

Căci Dumnezeu odată n-a lăsat
Un credincios uitat și în izbeliști
Ori cu învățătura de palat
Să-i spună că succesul e-n priveliști.

De n-ar fi Domnul ajutorul meu
Cât de curând în moarte eu m-aș duce,
De nu m-ar trece prin ușor și greu
Ce-aș înțelege eu din viața dulce?

Iată-i se-nalță mândri și-ndrăzneți
Pe scene aiurind prin microfoane
Și-aruncă c-otrăvitele săgeți
În gloate ce îngână numai:„Doamne!”

Se simt făloși și-așa biruitori,
Iar orbii văd în ei numai succese
Când sufletele lor de vânzători
Arginții pot în sine doar să-ndese.

Atâția oameni țin în amăgiri
C-ascultătorii vor să se-amăgească
Și fără nici o boare de iubiri
Îndreptățesc durerea omenească.

Dar Cel ce-a dat priviri nu a văzut?
Cel ce-a sădit auzul nu aude?
Și morții de la sine tot mai mult
Lumina Vieții-alungă și-ar ascunde.

Cu moartea ei de-acum sunt pedepsiți
Încătușați în goalele palavre
Ei țupăiesc ca țapi nelegiuiți
Puțind tot mai puternic a cadavre.

Și cine crede că-s victorioși,
Iar Domnul întârzie să răzbune
Ori ochii lor sunt otrăviți și scoși,
Ori n-au văzut în Viață o minune.

E Domnul a ființei mele Turn,
Îmi este Adăpostul de salvare –
La fel de bine văd în timp nocturn
Cum și-n amiaza încărcată-n Soare.

De-i văd pe cei ce sar clocotitor
Cu-nvățături de minți și de morminte
Cum nimiciți de răutatea lor
Se pierd ca și pustiile cuvinte.