Tăcerea – o troiţă care stătea lângă drum obosită
Cioplită cândva cu toporul de-un meşter neînsemnat
Acum crăpături doar se văd pe faţa ei înnegrită,
Nerămânând nici o urmă unde Isus a fost „desămnat”.

Pe lângă dânsa puhoaie de zgomote se vaietă şi-apucate se râd
Curgând undeva unde duce drumul acesta frumos pietruit,
Larmele se hlizeau arătând cu dispreţ înspre semnul cel hâd,
Scurgându-se mai departe în gloate, în grupe şi în hăulit.

Troiţa sta, absolut asurzită de atâtea strigăte în entuziasme
De atâta muzică, cântece şi fâţâială din palme,
Doar când potopi noaptea cu lună, cu stele şi cu aer de basme,
Liniştea troiţei parcă-ncepu să se înfiripeze în undele-i calme.

Isus a stat lângă dânsa atingând-o cu blânde lumine,
Privind lung în urma marşului ce se ducea în noapte zgomotos şi olog,
Troiţa-i prinse privirea şi se încovoia de ruşine:
„Iaca, Doamne, oamenii Te cântă și joc, iar eu, ca muta, tot stau... şi mă rog!”