Fărâmituri


Nici bine nu sosise în acel ţinut,
Dorind ca nimeni să nu ştie
Că o canaanită cu suflet abătut,
I Se-nchinase cu smerenie...

Şi intrând cu Domnu-n dialog,
A strigat spre El cu disperare:
“Ai milă şi de min’ Te rog,
De necazul meu cel mare!

Căci am şi eu acasă...
O fetiţă stăpânită de un drac
Iar durerea ei pe mine-apasă,
De nu ştiu ce să mai fac!

Iar de-I binevoi, Te rog, mă lasă,
Căci vrednică nu mă găsesc
Ca din fărâmiturile ce cad sub masă
Sufletul să mi-l hrănesc!

O, femeie, facă-ţi-se după credinţă
Iar pentru cuvântul care l-ai rostit,
Du-te-acasă la fetiţă...
Căci în ceasu-acesta s-a tămăduit!”

Şi gândindu-se mergând pe drum,
La vindecare, milă, har şi bucurii
Ca la fărâmituri ce le-a primit acum...
Oare, sus pe masă, ce bucate-or fi?

~Amin~