Privind la munți cu creste ascuțite
Ce se ascund în nori întunecați
Și galaxii cu aștri-mpodobite,
Ce nu pot fi vreodată măsurați,

Când văd albastrul zărilor senine
Și frumusețea unui curcubeu,
Înțelepciunea ce în loc le ține
A Celui fără margini Dumnezeu,

Mă-ntreb : Ce este omul? Ce valoare
Are în fața unui Creator?
De ce l-ai pus în marea Ta-ndurare
Peste pământ atotstăpânitor?

L-ai plămădit cu mâinile-Ți divine
Din lut neprețuit, ca un olar
Și l-ai făcut puțin mai jos de Tine
Ca pe un prețios mărgăritar.

Ai coborât în groapa umilinței
Prin crăpături de stânci și văi pustii...
Ai deschis lumii calea pocăinței,
Ca omul sa se poată umili.

Un Dumnezeu ce poate da viață
A plâns in Ghețimani îngenuncheat
Stropi mari de sânge Îi curgeau pe față
Simțind povara greului păcat.

Mă-ntreb : Ce este omul? De ce oare
Atât de mult, Isuse, l-ai iubit?
Ca să-i aduci pe veci răscumpărare
Un preț atât de mare ai plătit !

Sărmane om, nu vezi câtă-ndurare
Ți-arată zilnic bunul Dumnezeu?
În zori de zi , când soarele răsare,
Nu simți prezența Lui în jurul tău?

În Universul fără de hotare
Ai fi o picătură-ntr-un ocean
De nu te-ar însoți dragostea mare
A unui blând și bun Samaritean.

Cine ești tu să stai cu-mpotrivire
În fața unui mare Creator
De ce nu vrei să-ți vii odata-n fire
Să vezi că ești sărac și muritor?

Asculă azi divina Lui chemare
Și fă-I un loc în sufletu-ți pustiu
Ca nu cumva dormind în nepăsare
Să te trezești odată, prea târziu !