Era în veacul cinci, demult,
Și în pustiul egiptean, departe. .
Un secol de la Constantin era trecut,
Anahoreții-atunci se retrăgeau deoparte.
Se întristaseră, căci după-acel edict,
Lumea intrase în biserică, și erezia:
Prunci botezați, pe Isus nemărturisind,
Pagâni stropiți cu apă, incluși în Ecclesia.
Pafnutie era un pustnic, cel mai respectat:
Șapte șacali, întruchipând păcate capitale,
Pândeau, fără-n coliba lui să fi intrat,
Căci el cânta continuu „Osanale!”
Însă, de-o vreme, pacea și-o pierduse,
Deși îl urmau smeriți ucenici,
Și multor sfinți speranța le-o readuse,
I se părea că făptuiește lucruri mici. .
Se întreba: „Să meargă după Simion? “
Vestitul stâlpnic, care renunțase
La viața și la drepturile lui de om,
Prin sacrificiu, pe Isus Îl înălțase!
Dar nu, alte dorințe-l măcinau:
Se tot gândea la lumea ce-o lăsase,
La oamenii care în iad mergeau,
Când în credință nu îi luminase. .
Cumva, din tinerețea-i zbuciumată,
Păstrase-o amintire nebunească:
Thais, celebra muză comediantă-
El tot ruga pe Isus s-o găsească.
Și s-a întors Pafnutie-n oraş cu dor,
Pe Thais a găsit-o de îndată,
Ea credea că-l seduce pe-un sfânt om,
El calea Crucii avea să-i arate!
Isus a biruit! ! Thais, fiind mișcată,
S-a pocăit, intrând în mănăstire
Şi în curând la cer a fost mutată,
Ca să nu se întoarcă-n vechea fire.
Însa Pafnutie-a simţit cum s-a golit
După ce-a dat viaţă unei sfinte,
Și diavolului prada i-a răpit,
Bolborosea acum stranii cuvinte:
Plin de iubirea cărnii, de eros,
Privea spre ceruri şi ameninţa
Era înamorat sărmanul, de Thais
Gelos pe Isus, Mire pentru ea.
Desigur, gândiți că nu-i relevantă,
Această poveste din veacul ascet,
Pentru creștinii din vremea prezentă,
Ce trăiesc hedonist și cad mai. . decent.
Să ne-ntrebăm, totuși, o, frații mei,
Când vrem pe păcătoși să-i luminăm,
Dorim doar mântuirea pentru ei?
Sau slava, pentru noi, o căutăm?
Când mijlocim pentru acei pierduți,
Să-i botezăm în Adunarea noastră,
Să nu îi poticnim pe-acei micuți,
Doar Slava Domnului să strălucească!
Iar când lucrarea Duhului se-arată,
Să nu cădem de oboseală frânți,
Iubirea firii ne-ar atrage-ndată,
Să nu ajungem „pocăiți” pierduți!
Amin!
Această poezie e inspirată după o povestire medievală, dar și din experiența unei surori care, după ce s-a rugat și i-a văzut botezați pe logodnicul său și viitoarea soacră, a fost câteva luni bântuită de un duh de necredință. Ea era și este o soră deosebită. Acestă poezie e și împotriva fariseismului de orice fel, căci Isus a spus fariseilor: „Adevărat vă spun, că vameșii și curvele intră înaintea voastră în Împărăția cerurilor!”
Fiti binecuvantat, stimata Sora cu tot mai multe solii frumoase!
Fii binecuvântată şi spor la lucru în aria Domnului.