Pustiul ne-mpresoară împrejur
Și pașii noștri-i pierdem fără urme,
Iar înainte-i cerul de azur,
Din urma noastră-s turme după turme.

Tot mai departe de mărețul râu,
De veacuri ce-n robie-au fost supuse
Când Iacov pentru-o baniță de grâu
Pe sine în sclavie se aduse.

Pedeapsă Dumnezeu care i-a dat
De traiul lui plin doar de răutate
Să moară jalnic rob la împărat
Lăsându-și fiii fără libertate.

Dar noi am plâns atâtea nopți și ierni
Robia ce credința ne-o sfărmase
Că Dumnezeu ne-a scos din egipteni
Și calea prin pustiu ne-o arătase.

Pe Moise-l înălță conducător
Cu mintea lui povață să ne fie,
Dar singur Domnul foc și-n ziuă nor
Ne-ndreaptă calea noastră prin pustie.

Ne-am socotit de-atâtea ori sărmani
Și am cătat să stoarcem din cer jale:
Toți robii în cei patruzeci de ani
Rămaseră-n morminte lângă cale.

Nimic în om nu este mai prejos
Ca iobăgia care îl înghite
Și-l rugumă încet și lăcomos
În inimă, în suflet și în minte.

Slavă lui Isus că ne-a izbăvit
De moartea din mioapele religii
Și nu ne-a dat pe drumul colbuit
Sub pietre să rămânem ca vestigii.

El singur ne conduce prin Cuvânt
Fără de idolii din manuscripte
Ducându-ne spre Viață din pământ
Cu plânsu-n faraonice egipte.

El ne arată Calea înspre Cer
De ne păstrăm dorința și cărarea,
Căci traiul e așa de efemer
Când în robie ți se-ngroapă starea!