Mă pierd într-un ocean de îndurare
deși-s un val tivit cu broderie
de-un Sfânt cu răni în mâini și în picioare.

Când unda mea mânată e de vânturi
ce vin cu-nfrigurare peste mine,
mâna-I străpunsă mă alină-n cânturi

Și-mi liniștește dorul meu năvalnic
ce vrea să se descrie în cuvinte,
fără să știe c-a ajuns mai mic.

Că unda ce era cândva mai mare,
mai mică se făcu și tot mai mică
și nu mai săruta țărmul cu soare.

Era acum un strop pe-ntinsul apei
și ne-nsemnată îi era menirea
ca lacrima ce udă colțul pleoapei.

Dar mâna sfânta fără de zăbavă
o adună în palma Sa de-acolo
și-o scutură de urmele de pleavă.

O așeză alăturea de alte
valuri mărunte în al Său ocean
și-o curăți în apele curate

Să o sădească-n inima-I cerească
asemenea ca celelalte unde
ca ele în mărime să mai crească.

Cristina Magdalena Francu
Galati