Pământurile Domnul le-a creat,
Oceanele cu mâna-I le întinse
Și cerurile Sale în înalt
În curcubeu de slavă rostuise.

El, omul dintr-un boț cleios de lut,
Îl ridică ca Om pentru iubire
Dându-i în orice clipă-un început
Care-l îndreaptă prompt în fericire.

Cuvântul mi-l ascultă El atent
Și-mi dă răspuns la orișice cerință
Că niciodată nu-L simții absent
Când viața mi-o preface în Credință.

Ci astăzi în Credință au pătruns
Și s-au iscat prin case-un soi de oameni
Care neavând nici zare de răspuns
Ei jalnic doar îngaimă:„Doamne! Doamne!”

Susțin că Dumnezeu nu este mut,
Dar singuri pentru Dânsul pot răspunde
Că El ascultă chiar din început,
Ci nu chiar toate poate a le-aude!

El are și putere de picior,
Însă doar ei în locu-I pot a merge
Și mâna Lui numai prin mâna lor
Poate-a crea, a ruina, a drege.

De fapt un dumnezeu ei și-au cioplit
În mintea-le lor chip și-asemănare
Adăugându-I semne din citit
Tot poreclindu-L plini de încântare.

Entuziasme își aprind cu foc
Crezând c-așa se crede creștinește
Urând la bale orișice proroc
Ce cu Isus în Calea sa trăiește.

Pământurile Domnul le-a zidit
Și infinita Viață-o crește, urcă...
De ce aceștia-L vor înlocuit -
Să fie primii ei poate le-ncurcă?

Zbătându-și rugăciunile ca val
Cu mintea lor își calculează pasul
Și țipă amărâții lui Baal
Căci el e mut, iar ei și-aud doar glasul.

Cei ce-s în Viață nu sunt surzi și muți
Și nu tocesc să-și mai înjuge-o lege:
Cine-i din ai Păstorului mieluți
El Glasul Lui aude și-nțelege!