Mi-i sufletul tot timpu-nveselit
Cât simte că-i pe Stâncă în Cetate –
Dușmanul cel mai aprig și urât
Să-mi otrăvească traiul meu nu poate.

Sus, în Cetate, eu mă întâlnesc
Cu cei ce-n Dumnezeu au întărire
Să port cu mine-n traiul omenesc
Cuvintele lor pline de iubire.

Poate deprins cu-atâtea bătălii
Sunt amețit de liniște și pace
Și-n căile din munți și din câmpii
Mai că nu am dorința de-a mă-ntoarce.

Dar datoria mea mă cheamă iar,
Tăria Stâncii însă mă susține
Și eu nu sunt fugarul bejenar
Cetatea lui Isus purtând-o-n mine.

Mi-i inima-n lumină pe-orice drum,
Chiar de-ar păși prin bezna cea adâncă –
Sufletul meu e-nveselit acum
Cetatea cât stă trainică pe Stâncă.