Tată

Se scutură azi, frunze din stejar,
La fel ca anii, ce-au trecut cândva.
Când pragul, ți-au trecut ca și nuntașii,
Atunci, când au bătut în poarta ta.

Ca și vlăstar, te-ai ridicat din humă,
Și ai crescut, cu fruntea către cer.
Te-au înghețat și ierni, cu colți de țurțur,
Te-au ars și veri, dar ai rămas străjer.

Și ai răzbit, prin bruma vieții dese,
Cu pieptul gol, ai stăvilit puhoaie.
S-au perindat mulți tăietori de lemne,
Coroana ta, și crengile să-ți taie.

Nu ai cerșit nici milă și nici pază.
De drum tăios, nicicând, tu nu te-ai plâns.
Prin cioburi pășita-i, cu talpa ta goală,
Și-n palme crăpate, tu lacrimi ai strâns.

Te-ai cununat, cu salcia pletoasă,
Ce-și plânge și astăzi, ramurile-n ape.
Că valuri odată, furat-au din frunze,
Ducându-le larg, de tine, departe.

Mă uit, și privesc peste umăr,
La anii, ce-ai cules tu în sân...
Cu nopți și cu zile, ce trec mai grăbite,
Făcându-te parcă, stejar mai bătrân.

Îți tremură azi, puterea în brațe,
Cu lacrimi îți plângi, ai tăi muguri mereu.
Și-adormi suspinând, în leagănul nopții,
Când faţa tristeții, te strânge cu greu.

Deși te-a ajuns, bătrânețea din urmă,
Tot falnic vei fi, pentru mine, stejar !
Și fie ca ploaia, ce-o dă Creatorul,
Să-ți spele tristețea, din ochii tăi iar.

Vei fi mereu, stejarul meu din versuri.
Sunt mugur din tine, o spun, și zâmbesc!
Isus e minunea, ce-mi ține stejarul,
Că-s mândru și astăzi, de el să vorbesc.

Viorel Balcan 1 mai 2013