Cerul se-ntunecă ca pentru noapte
De parcă nu ar vrea să mai vorbească,
Iar rugăciuni mai pâlpâiau în șoapte
Doar din înțelepciunea omenească.

Sinceritatea își pierdu lumina
Când bezna se rânjește fericită,
Se-mpodobi pe vârfu-i Căpățâna
Cu-o jertfă fără vină răstignită.

Triumfă cineva de răzbunare,
Ci o gândire ce rămase trează
Căta prin nori măcar ecou de Soare
Simțind prin oase-nțepături de groază.

Aici în disperare-i fâstâcire
Că ziua prea devreme nu rămâne,
Colo e-un râgâit de mulțumire
Că-n temple sărbătoare va fi mâine.

Unde e teamă plină de rușine
Că un absurd în viață se întâmplă,
Dar se impun să râdă, însă cine
Își freacă-argintul anilor la tâmplă.

Se-ntunecase ziua? - nu-i urgie
Chiar dacă cerul arătase colții
Neintuind c-or fi dați în robie
Cu soațe, cu copiii și nepoții.

Mâine pe-altare dările aprinse
Miros plăcut vor ridica din țară,
Dar nu știau că din credințe scrise
Ei altui domn demult se închinară.

Încă de când din studieri profunde
Ei se gândeau că El e dat prin sânge,
Dar Dumnezeu poreclei nu răspunde,
Ci inimii cinstite care plânge.

Nu admiteau, din boala lor mortală,
Cuvântul ca să-i smulgă din porfiră,
Citiți, ei hotărâră că-i înșală
Deci viitorul său și-l răstigniră.

Ei traiu-și înfășară cu scarteca
În veșnicie ca să între-n zgardă,
Primind doar un blestem ca și Rebeca
Copiii în sclavie să și-i piardă.

Alți oameni ce-și spuneau că sunt nimică
Au auzit gornitul primăverii
Religia murea în nopți de frică,
Lumea pornea cu Zorii Învierii.