Cerul pare de aramă


Doamne cum să pot acuma
Să mă mai ridic de jos?
Că înteţită e furtuna,
Ploaia mă loveşte-ntr-una
Şi e vânt vijelios!

Cerul pare de aramă,
E tăcere de mormânt!
Copleşită stau la vamă,
De greşale să dau seamă
Până nu intru-n pământ.

Ostenită de alergare,
Vreau să capăt adăpost.
Am crezut că sunt mai tare,
Însă azi, în încercare,
Mă confrunt cu al vieţii rost.

M-am silit ca să fiu bună,
Să Te laud Doamne sfinte,
Ca să am şi eu cunună
Când ne-om strânge împreună
Sus în cerul Tău Părinte.

Dar în marea zvârcolire,
Când am fost cumplit lovită,
Eu credeam că îmi eşti Mire!
Că sunt roabă din iubire
Dar… căzut-am în ispită.

Am crezut că sunt cu Tine
şi că merg spre plai ceresc...
Însă când mă uit mai bine,
Văd cât rău mai este-n mine
Şi în plâns mă pocăiesc.

Cât de slabă, cât de ternă!
Fost-a viaţa mea aici…
Stând pe-a nepăsării pernă,
am uitat că sunt eternă…
Doar Tu poţi să mă ridici.

Uită-te cu bunătate
Către mine acum Părinte
Iartă orice nedreptate
Spală-mă Tu de păcate
Mă transformă Doamne sfinte!

Greta Andreica
17 04 2013